Istoria Institutului de Pneumoftiziologie “Marius Nasta”, primul spital și sanatoriu de tratare a tuberculozei din România

La inițiativa savantului Victor Babeș, constient de importanța concertării eforturilor pentru reducerea efectelor tuberculozei, erau propuse (în ședinta ”Societății Științelor Medicale” din data de 20.03.1900), spre a fi aplicate pe scară largă, unele metode tehnice la nivel pur funcțional, precum: măsuri de izolare a pacienților (atât în spital, față de alți pacienți, cât si în cadrul social), dezvoltarea, prin mesaje publice, a unei conștiințe sociale a bolii, respectiv a pericolului reprezentat de tuberculoză, igienizarea localurilor publice (înființarea de scuipători), înființarea de case de asigurări sociale, sanatorii, chiar o formă civică organizată (care se dorea a fi o ”Ligă”română) pentru stoparea întinderii necontrolate a bolii.

Existența a peste 800 de decese din cele 4868 din București, număr care a crescut vertiginos, ridică o grea problemă de soluționat pentru membrii ”Consiliului de igiena și salubritate publică” a orașului.

Pe acest fond, N. Georgescu, medic șef al Capitalei între anii 1892-1905, va propune Epitropiei Spitalului Brâncovenesc să doneze barăcile din Dealul Filaret.

Conform spuselor marelui savant Victor Babeş, este nevoie şi de o cunoaştere statistică a proporţiilor şievoluţiei acestui tip de afecţiune, prin monitorizarea statistică a tuberculozei, din punct de vedere al mortalităţii şi morbidităţii ce se poate realiza numai prin crearea unui așezamânt social de specialitate.

În   urma   iniţiativei   doctorilor   Ion Cantacuzino, Ştefan Irimescu şi M. Petrini-Galaţi, în cursul lunii septembrie 1901 lua fiinţă ”Societatea pentru Profilaxia şi Asistenţa Tuberculoşilor Săraci”, prezidată de acelaşi M.Petrini-Galaţi, înregistrată ca ”persoană morală” în data de 03.04.1904.

Potrivit  articolului  2  al  Statutelor  ”Societăţii  pentru Profilaxia  Tuberculosei  şi  Asistenţa  Tuberculoşilor  Săraci 19”, aceasta avea ca scop: “înființarea în București un spital de isolare și căutare pentru bolnavii tuberculoși săraci, a căror îngrijire nu se pote realisa la domiciliul lor, fie din totala lor lipsă de mijloce, fie ca bolnavul nefiind internat în spital, ar constitui un adeverat focar de contagiune, pentru familia și mediul lui profesional și social.

Următorul pas, decisiv, l-a constituit înființarea, din initiativa ”Societății Pentru Profilaxia și Asistența Tuberculoșilor Săraci” (și îndeosebi prin oboseala lui Ion Cantacuzino și a lui G. Proca), a Sanatoriului și Spitalului Filaret, ”moment de răscruce în dezvoltarea luptei antituberculoase din țara noastră”.  Piatra de temelie era pusă în data de 17.10.1906, iar în anul următor, pe 16 iunie erau date spre funcțiune primele paturi. Practic, Sanatoriul și Spitalul au constituit încă de la început o singură unitate sanitară, prima de acest fel din România, cu un buget anual de cca. 150.000 lei  și, în același timp, ”prima instituție creată pentru bolnavi care se poate prevala cel puțin de acest titlu de vechime în istoricul asistenței tuberculoșilor din țara noastră”.

Totodată, o altă caracteristică esențială a acestui important demers în istoria medicinei românești îl constituie caracterul sau eminamente privat și de interes civic.

De menționat că în instituția respectivă se va dezvolta, în cursul secolului al XX-lea, școala românească de ftiziologie.

Pentru a putea funcționa, deci pentru a porni cu o bază logistică, Societatea și, implicit, instituția creată, a primit totuși de la factorii de decizie ai administrației publice locale, ca adăpost, pentru ca ”să construiască, organizeze și conducă primul sanatoriu ce se va ridica în țara noastră pentru tuberculoși”, terenul de 7 hectare și 3.072 de metri pătrați, utilizat, până atunci, de ”Consiliul Comunal” al Bucureștiului, drept ”pepiniera în Dealul Viilor din Filaret” .

Spațiul respectiv, care va crea propria sa istorie, s-a situat de la început într-o zonă predestinată, încărcată de memorie a Bucureștiului, înscriindu-se natural în întinderea conturată de mahalalele vechi din partea de sud-est a mării comune a ciobanului Bucur, unde era cunoscut în Evul Mediu drept ”Dealul Viilor”. Această formă de relief colinar făcea parte componentă dintr-o amplă suprafață viticolă, astazi disparută. 

 În acest perimetru, așa cum unii istorici au situat-o încă în prima parte a secolului al XIX – lea o fântână ridicată la mijlocul secolului precedent de mitropolitul Filaret al II –lea, care, deși va muri în puterea vârstei, la doar 52 de ani, de … tuberculoză, își va oferi numele posterității.

Pe locurile respective aveau să fie ridicate cele două pavilioane sanitare însumând Spitalul și Sanatoriul. 

În primul an de activitate au fost internați în cadrul Spitalului peste 230 de bolnavi, cu o medie de spitalizare de 69 de zile, iar potrivit statisticilor directorului Ștefan Irimescu, majoritatea acestora proveneau din medii sărace, îndeosebi muncitori, meșteșugari urbani, având vârste cuprinse între 13 și 50 de ani, numărul bărbaților depășindu-l pe cel al persoanelor de sex feminin. De asemenea, mulți dintre pacienți prezentau forme grave de tuberculoză, dezvoltate pe organisme a căror imunitate fusese atacată și de alte maladii precum malaria, pojarul, febra tifoidă sau variola.

Rezultatele acestei prime perioade de funcționare a instituției sunt grăitoare în ceea ce reprezintă rolul funcțional al ei în aparatul de combatere a tuberculozei, astfel încât au putut fi înregistrate ameliorări în aproape jumătate dintre cazurile aflate în atenție, deși decesele aveau în continuare o proporție importantă, de 25%

Având în vedere faptul ca tehnicile medicale erau abia la început, vindecări au fost relevate în doar 4,2% din cazuri, procentaj totuși dublu față de situația agravărilor.

Anul 1906 consemna și crearea, în același spațiu, a primului Dispensar Antituberculos din țara noastră, care oferea consultații pacienților de două ori pe săptămână.

După război și instaurarea ”regimului de democrație populară”, mai precis în anul 1948, Ministerul Sănătății și Prevederilor Sociale prelua sub egida sa ”Liga pentru Combaterea Tuberculozei”, înfiintând ”Direcția Tuberculozei”, care, în perioada următoare făcea demersuri pentru constituirea în toate regiunile și raioanele țării a cel puțin unui dispensar antituberculos.  

Totodată, în contextul acestui amplu proiect sanitar, în cursul anului 1949 lua ființă  Institutul de Ftiziologie din București, situat în Șoseaua Viilor, în vechiul Spital Filaret al ”Societății pentru Profilaxia Tuberculozei”, fără ca acesta să fie desființat. Noua instituție dispunea de două filiale, la Cluj, coordonată de doctorul Leon Daniello și Iași, sub conducerea medicului Nicolae Bumbăcescu.

Institutul era condus de un director în persoana doctorului Marius Nasta, un director adjunct și de un  colectiv științific compus din directorii celor 5 secțiuni ale sale: Secția de Cercetări, Secția de Dispensar,  Secția Clinică, Secția de Studii și Armament Antituberculos  și Secția de Învățământ.

Cercetarea aplicată în cadrul Institutului a abordat o gamă largă de preocupări din punct de vedere experimental, clinic și organizatoric, atât în ceea ce privește lupta antituberculoasă, cât și probleme legate de ftiziopediatrie, bronhologie, explorări funcționale, chirurgie toracică și pneumologie.

Din anii ’50 începe epoca antibioticelor, care s-au dovedit eficiente în lupta împotriva TBC. Tratamentele noi, mai performante decât cele de început de secol, transformă tuberculoza în cea mai vindecabilă boală din cele infecțioase. În anii comunismului, cifrele legate de prevalența și mortalitatea prin tuberculoză au scăzut mai mult sau mai puțin obiectiv, pentru ca în ’86 să se anunțe o creștere progresivă a incidenței acestei boli. 

În anii tranziției, lupta antituberculoasă din România reînvie grație profesorilor care au urmat la conducerea institutului: C. Anastasatu, E. Corlan, Ioan Paul Stoicescu. 

Sub conducerea profesorului doctor Ioan Paul Stoicescu au fost modernizate serviciile de radiologie, bacteriologie și bronhologie ale institutului. În prezent, spitalul are 700 de paturi, destinate nu doar bolnavilor de tuberculoză, ci tuturor celor care suferă de afecțiuni pulmonare. Institutul “Marius Nasta” este unitatea centrală a Programului de Control al Tuberculozei în România. Este, de asemenea, institut de cercetare și de asistență pentru bolnavi, este centru de referință națională în domeniul pneumologiei. 

Aici se află Clinica de pneumologie a Universității de Medicină și Farmacie “Carol Davila”.

Astăzi Institutul de Pneumoftiziologie Marius Nasta este cel mai înalt for medical din România în domeniul patologiilor pulmonare si are 522 de paturi funcționale.